Aventura jucăriilor pierdute

  A fost odată un băiat pe nume Horia. El avea o minge roz, un titirez verde şi un lansator de titireze.

Într-o noapte, Zâna Jucăriilor a venit împreună cu Moş Ene. El, Moş Ene, îl adoarme pe Horia, apoi Zâna Jucăriilor dând din aripile ei delicate a spus:

- Treziţi-vă! le spunea jucăriilor.

Ziua următoare, titirezul şi lansatorul stăteau pe pervazul ferestrei dormitorului.

- Ce frumoasă e azi Roza! spunea îndrăgostit titirezul.

- Într-adevăr, dar ştii bine că ea este căsătorită cu Mister Pluş, a explicat lansatorul.

Afară Horia se juca cu Roza. Dintr-o dată, pentru că Horia era neatent ca de obicei, Roza a sărit aşa sus că s-a reîntâlnit la streaşina casei cu Dr. Rândunică. Acesta semăna cu Domnul Phileas Fogg, unul dintre protagoniştii marei opere literare „Ocolul pământului în optzeci de zile” scrisă de Jules Verne. Singura diferenţă dintre ei era că Dr. Rândunică vorbea mai des şi cu o bucurie neîmblânzibilă.

- Bună, Rândunel! salută sărind Roza.

- Salutare, domnişoară Roza!

Cam aşa se întâmpla în fiecare zi.

Timpul trecea, iar Horia se căsătoreşte şi are copii. Jucăriile sunt pasate copiilor lui. El avea copii obraznici. Dar copiii nu lăsau ca asta să se observe…

Titirezul, acum albastru fiind, se întreba de ceva vreme: „Unde este Roza, mingea cea rozalie?” Până când, într-o zi, cade aruncat de copiii lui Horia direct pe jgheaburi, de unde s-a rostogolit până s-a trezit într-un butoi cu frunze căzute. Aici o regăseşte pe Roza, care acum era bătrână: cu cauciucul lăsat şi vocea răguşită.

- Ce faci aici, titirezule?

- Am căzut. Dar tu cum ai ajuns aici?

- Să vezi şi să nu crezi: am păţit-o ca şi tine. Dar tu cum arăţi aşa bine?

Deodată din butoi se aud nişte bubuituri.

Horia se uită şi îşi găseşte titirezul şi mingea pierdută.

De atunci cei doi au redevenit buni prieteni.

Omida și invenția

Era odată o omidă care stătea la soare. Stând ce stând, a văzut un fluture. Omida s-a pus pe gânduri:

- Cum să pot zbura și eu?

Ziua următoare ea s-a pus pe treabă: s-a dus la lemnar, apoi s-a dus la râma de mătase.

- Să începem! a zis ea.

A luat lemnul, ciocanul și materialul pe care l-a pictat în zori.

De afară, la un moment dat, se auzi din căsuța ei:

- Gata! spuse ea fericită ieșind zburând cu aripile construite.

De atunci a fost prima omidă care a zburat înainte de a fi fluture.

ÎN BULGARIA

Ana se juca cu Lola în grădină.

După joacă, cartea a invitat-o pe Ana, de această dată, în Bulgaria.

- Nu am mai fost în Bulgaria. Aşa că, de ce nu?

Au pornit împreună spre capitala Sofia.

Pe drum, Lola sforăia.

- Lola, nu mai sforăi!

Au ajuns.

- Hai la Catedrala Alexander Nevski! spunea Ana.

Zis şi făcut!

- Este una dintre cele mai mari catedrale ortodoxe. Construită în stil bizantin, catedrala aduce mai degrabă cu arhitectura unei moschei, impresionând prin albastrul şi auriul cupolelor. Au fost necesari 30 de ani pentru construirea ei, 45 de artişti lucrând numai la decorarea pereţilor interiori, cu marmură din Italia, albastru de Egipt, onyx din Brazilia, aur, fresce şi candelabre uriaşe. Catedrala prezintă azi vizitatorilor o colecţie de aproximativ 1500 de icoane, a spus ghidul.

Apoi, au plecat spre Biserica Sfânta Sofia.

Au ajuns.

- Este cea care a dat, de altfel, şi numele oraşului. A fost construită în perioada împăratului Iustinian şi impresionează atât prin vechimea sa, ea fiind una dintre cele mai vechi biserici ortodoxe, cât mai ales prin mozaicurile interioare, a povestit ghidul.

După aceea, s-au întors acasă.

ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Ana s-a dus în vizită la o prietenă numită Laura.

Ce problemă: Ana a luat din greşeală cartea! Şi ce greşeală! Cartea le-a luat pe fete spre Moldova!

Până să ajungă, Laura nu prea a înţeles ce se întâmplă, dar nu-i era frică.

- Fetelor, vom merge în Moldova! Ştiţi care este capitala Moldovei? a spus cartea pe drum.

- Chişinău, Chişinău! a răspuns Ana.

- Bingo! Acolo vom merge! a exclamat cartea.

- Ham, ham! Nu mă uitaţi! se auzea vocea Lolei din urmă.

Au ajuns!

- Ce minunăţie de oraş! au strigat ele.

- Roşii, roşii! Cele mai gustoase şi parfumate, striga un vânzător, am de toate! Tot ce vă doriţi!

- Bună ziua! Eu aş dori un covrig, a spus Laura.

- Şi eu aş dori unul! a spus Ana.

- Mmm… Ce gustos! Vreau, vreau! a exclamat Lola, salivând la biscuiţii gustoşi.

- Bine, bine. O să-ţi cumpăr, a spus Ana.

- Uitaţi-le: doi covrigi şi un pachet de biscuiţi, a spus vânzătorul.

- Mulţumim, au răspuns ele.

- Hei! uitaţi-l pe Jorge! a spus Lola.

- Ana, ce faci aici? a întrebat Jorge.

- Ei bine, călătoresc din nou. Dar tu, ce cauţi pe aici?

- La fel, călătoresc.

- Hei, hai să mergem la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi al lui Mihai Eminescu din parc.

Zis şi făcut!

S-au dus acolo, iar apoi au pornit spre un alt parc.

După un timp au plecat spre casă.

ÎN UCRAINA

A venit vacanţa! Dar nu a venit vacanţa plictiselii!

Ana a hotărât ca de această dată să se ducă în Ucraina.

Zis şi făcut.

- Ştii ce capitală are Ucraina? a întrebat Lola.

- Ştiu că are capitala la Kiev.

- Ei bine, hai în Kiev, a spus Lola.

Ajunse acolo, Lola a început să povestească:

- Ucraina este una dintre cele mai mari şi mai diverse ţări din Europa…

Cu timpul Lola a terminat.

La un moment dat, s-au întâlnit cu un ghid turistic.

- Buna ziua, vă interesează un tur al Ucrainei? a întrebat ghidul numit Jorge.

- O, desigur, Jorge.

- Bine. Oraşul Kiev este leagănul civilizaţiei slave şi totodată locul din care s-a răspândit Creştinismul în Europa de Est. Poarta de Aur din Kiev este singura parte care s-a păstrat din zidurile oraşului din secolul al X-lea.

După mult timp, iar turul s-a terminat, ele au zis să se întoarcă acasă.

ÎN ROMÂNIA

Ana se plictisea. Cartea a început să spună:

- Hai să învăţăm despre România!

- Bine! 3… 2… 1… şi!

Înainte de a ajunge, Ana a observat-o pe căţeluşa ei, Lola, care acum avea puteri omeneşti.

Lola îi spune Anei:

- România are capitala la Bucureşti. Aşa că vom merge în capitală.

Au ajuns.

- Hai la un spectacol din Ateneul Român! a spus Lola.

Acolo ele au ascultat un concert minunat.

- Mai putem merge la Teatrul Odeon. Am auzit că este un loc foarte frumos.

- Eu am găsit un ghid şi scria că Bucureştiului îi se mai spune Micul Paris, a zis Ana.

- Să nu mă spui, dar într-o zi când tatăl tău nu era acasă i-am luat enciclopedia şi am început să o ronţăi. Acolo am vazut că scria că populaţia de 1.944.367 de locuitori face ca Bucureştiul să fie al 10-lea oraş din Uniunea Europeană şi că în anul 1862 a devenit capitala României.

- Hei, am auzit că România este situată în sud-estul Europei Centrale.

- Hai să mergem la Arcul de Triumf.

Acolo s-au distrat de minune. Ele s-au gândit, s-au gândit şi au hotărât să meargă în parc.

În scurt timp ele s-au întors acasă.

Cum a început

Era o fetiţă ce se numea Ana. Ea avea 9 ani şi vroia să înveţe geografie.

Într-o zi, ea a primit o carte de geografie.

După un timp, cartea a început să vorbească. Ana s-a speriat, iar cartea a spus:

- Aproprie-te, copilă! Nu îţi fac rău. Hai să te lămuresc. Eu sunt o carte magică. Te pot ajuta cu dorinţa ta de a învăţa geografie. Din când în când te pot transporta în ţări.

- Ooo, ce frumos! Îţi mulţumesc!

GHIOCELUL - VESTITORUL PRIMĂVERII

A sosit primăvara! A început să se arate soarele prietenos şi vesel, făcându-şi loc printre norii cenuşii. Au apărut şi micile gâze colorate. La marginea pădurii, lumina dulce a soarelui a început să topească pătura albă şi rece.

Au încolţit micile flori suave. Mireasma blândă a florilor s-a împrăştiat peste tot. Brânduşele şi viorelele parcă îşi cântă la lumina stelei galbene. Micul clopoţel argintat cu delicateţe şi gluga lui cea verde au răsărit din ce in ce mai mult.

- Rază mică de soare, cum să-ţi mulţumesc? a întrebat ghiocelul.

- Nu este nevoie de aşa ceva. Dar, dacă chiar vrei să îmi mulţumeşti, o poţi face crescând ca un voinic cu haină albă.

În scurt timp, au apărut din pământul somnoros o grămadă de ghiocei gingaşi.

- A venit primăvara cu fraţii mei!

De atunci, simbolul primăverii a devenit ghiocelul.

Icoane

Sfântul Arhanghel Gavril

Sfântul Arhanghel Mihail

Legenda mărţişorului

Într-un regat foarte îndepărtat erau două popoare: Poporul Roşu şi Poporul Alb. Ei se luptă de atât de mult timp şi că nici nu îşi mai aminteau de fapt de ce se luptă.

În regatul Roşu era o prinţesă foarte frumoasă, iar în regatul Alb era un prinţ viteaz. Ei se iubeau, dar taţii lor nu erau de acord cu iubirea lor.

Într-o noapte ei se furişează pentru a se vedea. Nu e bine: părinţii îi văd pe cei doi la clar de lună ÎMPREUNĂ!

Ca pedeapsă, Regele Roşu a închis-o pe prinţesă într-un turn fără scări.

După o lună, în ultima zi din luna februarie, prinţul nu mai a suportat „dezlipirea” făcută, aşa că s-a hotărât să se ducă şi să se lupte pentru a o elibera pe prinţesă. De 1 Martie prinţul a reuşit să o salveze şi trăiesc şi acum prin veselele … mărţişoare.

Praful magic

Într-o lume minunată nevăzută de nimeni, erau nişte zâne cu aripi ca de dantelă. Pentru a zbura, ele aveau nevoie de praf magic.

Într-o zi, două zâne, una care se numea Soricica iar cealaltă care se numea Mia, se plimbau într-o căruţă în care era depozitat praf magic. Căruţa era trasă de un mic şi haios şoricel pe nume Griuleţ.

- Mia, dacă se duce tot praful magic? Ştii că nu e bine dacă îl pierdem, spuse panicată Soricica.

- Stai liniştită. Nu se întâmplă nimic rău.

În spatele căruţei lor erau animăluţele pădurii. 

Din păcate, roţile căruţei au dat peste o piatră, iar căruţa s-a crăpat într-un colţ. Pe acolo a început să iasă praf magic! Zânele nu ştiau această problemă. Animalele au început să zboare de la praful magic. Încep să facă Zbor Sincron.

Pe drum zânele se întâlnesc cu prietenele lor.

- Mă duc după plasă! a spus observând o zână ce s-a întâmplat. Zânele s-au întors cu spatele neînţelegând ce s-a întâmplat.

Soricica a leşinat când a văzut. O altă zână s-a dus după apă pentru a o arunca pe Soricica. Bineînţeles, Griuleţ s-a speriat mult dar cealaltă zână îl calmează.

În final, totul s-a liniştit.  Acum, din păcate pentru prietene, afară s-a întunecat.

- La revedere! Şi-au spus zânele una alteia.

Norii veseli

A fost o dată ca niciodată acolo sus o lume minunată unde trăiesc lângă Dumnezeu delicaţii nori însoriţi, cu tot felul de forme de care noi, oamenii, să ne bucurăm: ţestoase, îngeraşi, flori şi multe, multe altele.

Într-o zi, un nor foarte frumos a fost chemat de Dumnezeu pentru a-i oferi forma potrivită şi pentru a-l aşterne pe splendidul cer.

Norişorul era şi emoţionat şi vesel în acelaşi timp că o să fie sus pe cer ca toţi oamenii să îl vadă şi să se bucure de el. Dar şi-a dat seama şi s-a întrebat: „Oare eu ce formă voi avea?”

A sosit timpul ca norul să se întâlnească cu Domnul. A stat la rând alături de alţi nori şi s-a întâlnit cu prietenii săi, cărora le-a spus:

- Ce mai faceţi, dragi prieteni?

- Foarte bine! Aşteptăm să ne întâlnim cu Domnul.

- Norocoşi mai sunteţi şi voi. Eu mă duc pe cer.

- Minunat! Salutare!

- Salutare! Noroc!

- La fel!

Apoi a venit rândul norişorului nostru.

- Bine ai venit! a spus blând Dumnezeu.

- Bună ziua, Regele meu!

- Vino mai aproape! Ce formă ai dori?

- Oricare, a răspuns emoţionat norul.

- Bine atunci. Să vedem! Se pare că eşti un nor bun. Nu vorbeşti urât şi te porţi foarte frumos. Bun, acum să mă gândesc ce formă să îţi dau. Uite cum facem: o să dureze câtva timp, aşa că du-te şi odihneşte-te şi ne vom revedea mai târziu.

Zis şi făcut.

După un timp, Dumnezeu s-a hotărât.

- Vei avea forma unui… minunat trandafir!

Apoi norul a fost aşternut pe cer.

Toţi oamenii se uitau cu uimire spre el: „Ce minunăţie!”

Mirabela şi florile minunate

Era o fată pe nume Mirabela.                                                                              

Într-o zi, bunica Mirabelei a venit în vizită la nepoata ei dragă.

- A venit! zicea Mirabela bucuroasă.

Bunica Mirabelei i-a oferit un buchet cu trei flori. Un mac, un trandafir şi o narcisă.

Fetiţa a fost foarte fericită.

E seară. Mirabela s-a culcat.

Noaptea, florile au prins viaţă. Ele, în fiecare an, aveau o petrecere. A venit clipa petrecerii din acest an.

La un moment dat, Mirabela le-a auzit. Dar, şi florile au auzit-o pe Mirabela. Aşa că instantaneu florile s-au oprit şi păreau că nu mai au viaţă.

E noapte a doua. Florile iar petrec. Iar, în acea noapte, Mirabela le-a văzut.

Dimineaţa a sosit. Mirabela verifică.

- Să vedem! Păpuşa e la locul ei. Florile sunt în vază. Fata s-a îmbrăcat şi s-a dus afară.

- Mmm! Florile sunt în grădină.

Este a treia noapte. Mirabela se transformă într-o azalee. Ea s-a alăturat florilor.

Şi s-au distrat astfel până la adânci bătrâneţi.

(Octombrie 2011- clasa a II-a)

Prietenia dintre o fată şi un colibri

Iată-l pe micul prieten din grădina mea!

A fost odată o fată pe nume Maria.

Într-o zi caldă de vară a venit un colibri. Ea a fost uimită că în curtea ei, plină cu flori de ţară, a venit un colibri. În aceeaşi zi, ea s-a documentat şi, spre marea ei uimire, era un colibri din Munţii Bucegi, care se numeşte Colibri Sfinx.

Colibri-ul Sfinx a apărut şi a doua zi. Maria a încercat să îl prindă. Şi, după o alergare, l-a prins. A încercat să îl vadă, dar nu a reuşit căci a zburat rapid.

După un timp, colibri-ul a mai venit la o gustare. Mama Mariei a reuşit să-l prindă şi să-l bage într-un borcan. A strigat-o apoi pe fetiţa ei să vină repede. I-au făcut o fotografie şi l-au eliberat.

În acea noapte, au venit vreo 13 colibri mari.

Mariei i-a plăcut surpriza făcută de prietenii ei, Colibri.

Iar de atunci, mereu s-au revăzut. 

Mazărea, paiul şi cărbunele

A fost odată, ca niciodată, o femeie săracă care muncea toată ziua.

Într-o zi ei i s-a făcut foame. Ea s-a dus în grădină pentru a lua nişte mazăre. Numai de cum a ajuns în casă, ea s-a pus pe gătit. Iar pentru a face să fiarbă mai repede mazărea, ea a pus o mână de paie. Când începea să pună mazărea în oală, o boabă nervoasă a ieşit din sac pe podea, lângă un pai. Imediat, a sărit din sobă şi un cărbune aprins, picând în preajma acestora. Atunci paiul a întrebat:

- Prieteni, voi de unde mai veniţi?

Cărbunele a răspuns:

- Eu, spre marele meu noroc, am sărit din foc. Dacă n-aş fi încercat, acum nu mai eram decât nişte cenuşă.

Apoi, mazărea a spus: 

-Şi eu am fugit de moarte. Dacă femeia m-ar fi nimerit, puteam să mă fac terci, fără nicio milă, cum au păţit semenii mei.

-Dar oare soarta mea a fost mai bună? şi-a spus paiul. Femeia le-a dat foc rudelor mele.

-Deci, toţi ne-am pierdut familia, a constatat mazărea.

-Acum ce să mai facem?

-Pentru că toţi am scăpat de la moarte, să plecăm în lume.

 Propunerea mazării le-a plăcut celorlalţi.

 Cu timpul au ajuns la un râu, peste care nu era niciun pod. Dar paiului i-a venit o idee şi a spus:

-Mă voi aşeza de-a curmezişul şi veţi trece peste mine ca pe un pod.

Zis şi făcut: paiul s-a aşezat de la un capăt la celălalt. Cărbunele, încins, s-a aventurat fudul pe podul improvizat. Însă, când a ajuns la mijlocul paiului, a auzit zgomotul apei şi i s-a făcut frică, se opri şi nu a îndrăznit să mai facă un pas. Atunci paiul a luat foc, s-a rupt în două, iar cărbunele a căzut în apă unde de atunci nu s-a mai întors.

Mazărea, care a stat precaută la mal, a început să râdă în hohote şi a râs până a pleznit. Şi ar fi păţit-o şi ea dacă n-ar fi rătăcit pe acolo un croitor care căuta un loc unde să se odihnească. Cum avea o inimă bună, a scos un ac cu aţă şi a cusut pielea mazărei. Aceasta i-a mulţumit, dar, din cauză că aţa era negră, de atunci toate boabele de mazăre au o dungă neagră pe ele.

Violeta şi violeta ei

La Moroieni, 2012

A fost odată o fetiţă pe nume Violeta.

În luna mai este ziua ei de naştere. Anul trecut, când a împlinit 10 ani, ea a început să îşi desfacă cadourile primite de ziua ei. În pachetul primit de la tatăl ei era un cupon-cadou pentru cumpărături la sera Romanov, pentru o plantă pe care Violeta şi-o dorea.

Puţin mai târziu, ea s-a dus împreună cu tatăl ei la sera Romanov.

Violeta s-a uitat peste tot după o plantă potrivită, dar nu găsea niciuna. A văzut şi flori şi copăcei, dar nu erau ce îşi dorea ea. Dezamăgită, hotărăşte să se întoarcă într-o altă zi. Însă, înainte să plece, a observat o plantă mai deosebită.

- Ce plantă este aceasta? îl întrebă Violeta pe grădinar.

- Este o violetă africană şi este uşor de întreţinut.

- Tati, această floare mi-o doresc.

 Apoi tatăl ei o cumpără.

Când a ajuns acasă, Violeta stătea cu noua ei prietenă, violeta africană.

Iepuraşul albastru

A fost odată, ca niciodată un iepuraş năzdrăvan pe nume Robi.

Într-o zi, Robi a dat de belea: a întâlnit doi ogari… Toată lumea ştie că iepurii nu se înţeleg prea bine cu câinii... El, din repezeala lui, a căzut într-un butoi cu vopsea albastră. După câteva minute, vopseaua s-a uscat iar Robi a devenit un iepure albastru.

După o mică răsuflare, iepuraşului i s-a făcut sete. El s-a dus în pădure unde s-a întâlnit cu animalele pădurii: veveriţe, urşi, căprioare şi multe alte animale care îl întrebau cu frică în glas: „Tu ce animal eşti?”. Robi le-a răspuns: „Un rege! Regele animalelor!”. Apoi animalele, cu supunere, i-au pus coroana pe cap. Vă daţi seama că Robi a minţit animalele… El era doar un iepure ca toţi alţii.

În acea zi, mai pe înserate, auzi strigările familiei sale. Bine înţeles că Robi a răspuns la chemare, iar animalele şi-au dat seama că el era doar un iepure obişnuit, ca toţi ceilalţi iepuri. Aşa că animalele l-au alungat din pădure. De atunci el nu s-a mai putut întoarce în pădure.

Astfel, el de atunci a învăţat o lecţie valoroasă: „să nu minţi niciodată!”.

Viaţa unei foci

A fost odată o focă care se numea Mini.

Într-o zi, pe „Gheţarul Focilor”, a apărut un grup de fiinţe ce se numesc de către foci oamenii răi. Şi chiar au dreptate, pentru că ei furau foci şi le vindeau sau le luau pielea şi carnea, doar pentru bani.

După ce au fost răpite nişte foci, Mini a fost prinsă într-o capcană şi, la un moment dat, a fost transferată într-un fel de cuşcă. Din fericire, după câteva minute, a constatat că poate să iasă din acea cuşcă şi s-a trezit într-un loc care se numea Delfinariu, unde a întâlnit şi alte foci: mai mici, mai mari, chiar şi de vârsta ei.

După o lună, Mini era descurcăreaţă şi făcea tot felul de figuri şi trucuri alături de noii ei prieteni. Cu timpul, Mini s-a împrietenit cu Ama, dresoarea ei. La unele concursuri chiar câştiga alături de dresoarea ei Ama.

Însă, după câteva luni, Ama nu a mai putut lucra, iar Mini nu mai asculta comenzile noului dresor.

În scurt timp, Delfinariul a trebuit să fie închis, iar focile au fost duse la adopţie. Şi ce să vezi? Pe Mini o aştepta acolo chiar Ama, care a adoptat-o. A urmat un lung şir de peripeţii când a Ama s-a dus să caute şi restul familiei de foci. În final, a reuşit să adopte şi restul familiei şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

Iar foca vă transmite tuturor să citiţi în continuare şi să fiţi mereu pregătiţi pentru a acorda ajutor sau sprijin cuiva.

Oiţa

Uite, uite pe un deal,

O oaie mică, mititică,

Drăgălaşă, şi gingaşă,

De nu-i pot rezista.

Pe câmpia cu flori alerga,

Şi se juca.

Ea mă vede,

Se apropie încet,

Şi … Hop! Ea sare pe mine,

Să se joace.

(Bucureşti, 30.01.2012)

Florile de gheaţă

Cum ningea încetişor,

Peste pomi de gheaţă,

Cu zăpadă mititică,

Aşa frumoasă!

Aşa gingaşă!

După un timp,

Aud copiii cum se joacă.

Mă uit pe fereastră,

Şi ce văd?

Copiii care se amuză,

Şi nişte…

Flori de gheaţă.

(Bucureşti, 30.01.2012)