Mazărea, paiul şi cărbunele

A fost odată, ca niciodată, o femeie săracă care muncea toată ziua.

Într-o zi ei i s-a făcut foame. Ea s-a dus în grădină pentru a lua nişte mazăre. Numai de cum a ajuns în casă, ea s-a pus pe gătit. Iar pentru a face să fiarbă mai repede mazărea, ea a pus o mână de paie. Când începea să pună mazărea în oală, o boabă nervoasă a ieşit din sac pe podea, lângă un pai. Imediat, a sărit din sobă şi un cărbune aprins, picând în preajma acestora. Atunci paiul a întrebat:

- Prieteni, voi de unde mai veniţi?

Cărbunele a răspuns:

- Eu, spre marele meu noroc, am sărit din foc. Dacă n-aş fi încercat, acum nu mai eram decât nişte cenuşă.

Apoi, mazărea a spus: 

-Şi eu am fugit de moarte. Dacă femeia m-ar fi nimerit, puteam să mă fac terci, fără nicio milă, cum au păţit semenii mei.

-Dar oare soarta mea a fost mai bună? şi-a spus paiul. Femeia le-a dat foc rudelor mele.

-Deci, toţi ne-am pierdut familia, a constatat mazărea.

-Acum ce să mai facem?

-Pentru că toţi am scăpat de la moarte, să plecăm în lume.

 Propunerea mazării le-a plăcut celorlalţi.

 Cu timpul au ajuns la un râu, peste care nu era niciun pod. Dar paiului i-a venit o idee şi a spus:

-Mă voi aşeza de-a curmezişul şi veţi trece peste mine ca pe un pod.

Zis şi făcut: paiul s-a aşezat de la un capăt la celălalt. Cărbunele, încins, s-a aventurat fudul pe podul improvizat. Însă, când a ajuns la mijlocul paiului, a auzit zgomotul apei şi i s-a făcut frică, se opri şi nu a îndrăznit să mai facă un pas. Atunci paiul a luat foc, s-a rupt în două, iar cărbunele a căzut în apă unde de atunci nu s-a mai întors.

Mazărea, care a stat precaută la mal, a început să râdă în hohote şi a râs până a pleznit. Şi ar fi păţit-o şi ea dacă n-ar fi rătăcit pe acolo un croitor care căuta un loc unde să se odihnească. Cum avea o inimă bună, a scos un ac cu aţă şi a cusut pielea mazărei. Aceasta i-a mulţumit, dar, din cauză că aţa era negră, de atunci toate boabele de mazăre au o dungă neagră pe ele.